Pe scut sau sub scut – abordări

Ce consecinţe vor avea pentru România şi pentru securitatea globală acceptarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice. După ce la fostul sistem de apărare anti-rachetă, care acoperea Cehia şi Polonia, s-a renunţat, România este acum invitată să participe la varianta nouă. În ce constă ea:

Din punct de vedere tehnic

Nu sunt lucruri asemănătoare cu cele din Războiul Stelelor, nu sunt lasere, nu sunt sateliţi, nu sunt câmpuri de forţă. Sistemul antirachetă înseamnă de fapt doar alte rachete, ceva mai mari decât cele clasice ale sistemelor de luptă anti-aeriene.

Şi funcţionează după acelaşi principiu: în momentul în care radarul detectează ţinta, racheta interceptoare este lansată şi ghidată se distrugă ţinta. De data asta, nu prin explozie ci doar prin impact fizic. Faţă de o rachetă sol-aer obişnuită, mai sunt şi alte diferenţe. O racheta antibalistică este mai scumpă (aproape 10 milioane de dolari pentru un singur proiectil), are rază de acţiune de vreo 500 de kilometri şi viteză maximă de aproape 10.000 km/oră, adică de nouă ori viteza sunetului.

Din punct de vedere tactic

Sistemele antirachetă din prezent şi nu fantezia din “Războiul stelelor” a fostului preşedinte american Reagan nu sunt gândite ca o contrapondere la ameninţarea unui război nuclear. Ele pot distruge o mare parte din ameninţare, însă chiar şi 10% dintre rachetele intercontinentale ale Rusiei şi ale SUA pot stinge lumina definitiv dacă reuşesc să îşi atingă ţintele.

Totuşi, sistemele de interceptare pot contracara eficient ameninţările mici şi mijlocii – impenetrabile la negocieri – de talia Iranului sau a Coreei de Nord.

Zona continentală a SUA este oricum ferită geografic de aceste ameninţări. Pentru o mare parte dintre celelalte zone de interes expuse există protecţie navală. Însă zona est-europeană se află exact la limita razei de acţiune a rachetelor balistice iraniene.

Din punct de vedere politic

Iranul este o naţiune suficient de înţeleaptă încât să ştie că nu e cazul să ajungă să folosească arme de distrugere în masă. Importantă pentru Iran nu este nici măcar deţinerea de arme nucleare şi de rachete care să le transporte la ţintă. Contează doar capacitatea tehnologică de-a le construi în scurt timp. Asta ar menţine, pe plan intern, aura de putere a regimului islamic.

La fel cum important pentru NATO este să poată transmite mesajul că alianţa este invulnerabilă la vreun atac.

Ce contează pentru Rusia? Politic, situaţia în care NATO are de gestionat mai multe ameninţări de securitate este evident convenabilă.

Ce contează pentru România? Participarea la desfăşurările tactice ale NATO şi SUA o face membru de fapt al Alianţei, adică încă un pas în plus după aderarea din 2004.

Concluzie: Nu conflictul, ci liniştea este miza scutului antirachetă. Se repetă practic, la scară mai mică, jocul cu sumă nulă din timpul războiului rece

Am ajuns la fundul crizei?

Observăm că din ce în ce în lume se vorbeşte despre sfârşitul crizei. Încep să se ivească indicatori de creştere. Desigur, pe moment este vorba de creşteri conjuncturale prin raportarea la lunile anului 2008 când primele semne de scădere începuseră să apară. Conjuncturale sau nu, aceste creşteri sunt semnale pozitive. Asta nu înseamnă că s-a terminat criza. Putem să asemănăm criza cu un cutremur. Asemenea acestuia, momentul este scurt în sine, însă refacerea durează de sute de ori mai mult. Un cutremur durează câteva secunde sau minute. Dar efectele sale se resimt pe termen lung. În cazul unui cutremur, cad imediat clădirile cele mai şubrede. Ele sunt cele mai vulnerabile. Le cunoştea toată lumea, chiar şi cei care trăiau în ele. Fie din lipsă de bani, fie din comoditate sau alte motive, nu se face nimic pentru a le schimba soarta. Alte clădiri sunt afectate serios şi, mai devreme sau mai târziu ajung improprii locuirii. În cel mai bun caz acestea sunt dezafectate şi demolate. În cel mai rău caz, rămân în picioare până la următorul cutremur. Alte clădiri sunt afectate de şoc foarte puţin sau deloc. Se mai sparg nişte geamuri, se mai crapă unii pereţi, dar nimic serios. Însă dacă nu sunt îngrijite pot ajunge să intre în categoria a doua. În cazul unei tragedii, nimeni nu rămâne neafectat. Durează ceva până când se degajează molozul. Durează ceva până când cei care au pierdut casa sau pe cineva din familie se refac emoţional. Cam la fel este şi cu criza economică. Prima fază, cutremurul s-a încheiat. Dar asta nu înseamnă neapărat că ce este mai rău a trecut. Începe degajarea molozului, evacuarea şi demolarea clădirilor şubrezite. În 2010 şomajul va creşte, aşa că toate afacerile care se bazează pe vânzări către consumatorul final vor înregistra în continuare scăderi. Fiindcă aceste firme vor scădea, se va reduce şi cererea de bunuri şi servicii din partea lor. Firme care nu fuseseră încă afectate pot începe să aibă acum probleme. Încasările care ajung la bugetul statului vor fi într-o scădere continuă – deşi bugetul este construit pe creştere, la fel ca cel din 2009. Păstrarea impozitului minim şi înlocuirea impozitului de 3% pentru microîntreprinderi va conduce la închiderea unui număr destul de mare de firme. O altă lovitură va fi plata anticipată a impozitului pe profit, măsură care era cunoscută de mai bine de un an dar care va lovi pe mulţi ca o surpriză. Închiderea unei microîntreprinderi înseamnă o gaură de aproximativ de 1000 de euro/an la bugetul de stat. Dacă se va întâmpla ca anul trecut, avem o pierdere de peste 100 milioane de euro care nu poate fi acoperită din creşterea impozitului. Având în vedere că în anul trecut şomajul practic s-a dublat, va exista o presiune imensă pe bugetul de stat, ceea ce va adăuga scăderi importante (pe de-o parte, prisma majorarea plăţilor care trebuie efectuate, pe de altă parte prin diminuarea încasărilor). Un şomer nu înseamnă numai consum redus, ci şi încasări reduse la bugetele de asigurări sociale şi cele de sănătate şi şomaj. Pe lângă problemele legate de bugetele de stat mai este şi problema monedei naţionale, a cărei echilibru ţine mai degrabă de un joc între BNR şi investitori străini şi mai puţin de realităţile economice. Şi la fel de brusc precum s-au schimbat la 180 de grade, alimentând aprecierea, tot la fel se poate schimba încă o dată, alimentând scăderea. În momentul de faţă, prognoza cursului ţine mai degrabă de un fel de loterie decât de calcule şi modele economice. Criza se va termina doar atunci când şomajul va începe să scadă prin crearea de locuri de muncă, nu prin ieşirea din evidenţele statului.

Este in Romania social democrația un eșec ?

Se constată în ultima vreme că şi în România tendinţa sociala este de micşorare a clasei de mijloc şi migrarea ei fie către segmentul oamenilor săraci fie a oamenilor bogaţi, dar în număr destul de mic. Această tendinţă a fost observată de ceva timp în vest şi se poate observa cu ochiul liber în ţările Americii latine, dar şi în Europa de Est. Fenomenul se mai numeşte şi polarizare sociala. Şi s-a mai observat că, în ţările în care aceasta polarizare este pe o pantă accentuată, corupţia, criminalitatea, abandonul şcolar şi indicele de mortalitate sunt în creştere, în timp ce ameninţările la adresa libertăţii sunt tot mai mari. În raport cu aceasta, statul, ca garant care trebuie să menţină echilibrul social într-o ţară, are doua variante pentru a-şi putea îndeplini misiunea: fie ajuta pe cei săraci să intre în clasa de mijloc, fie îi taxează pe cei bogaţi ca să le dea impresia celor săraci că pot trai ca fiind în clasa de mijloc. Până acum s-a ales a doua varianta astfel, printr-un sistem de asistare socială ce a ajuns la final statele nu mai pot susţine nejustificat un număr mare de asistaţi, fie ca vorbim de pensionari, bugetari de lux, agenţii de stat, întreprinderi cu capital de stat, etc. Pe de alta parte s-a format o clasa de dependenţi care nu face nimic să se schimbe. Se vede asta în Grecia, în ţările baltice şi, se întrevede şi în România. Rămâne varianta doi doar că o doctrină social-democrată nu va recunoaşte niciodată asta: politicienii şi partidele aşa zis de stânga pot pierde privilegiul controlului mişcării sindicale, a banilor ce vin din cotizaţii, din afacerile liderilor sindicali cu statul, pierd influenţa, contracte, bani, putere. Mai mult, pot pierde un electoral care doreşte să nu lucreze sau să lucreze fără să gândească la direcţia în care se îndrepta. Îi putem vedea pe cei din PSD promovând deschiderea de IMM – uri sau PFA – uri de către bugetarii care vor fi daţi afară cât de curând? Sau un PSD susţinând cota unica de impozitare şi scoaterea ajutoarelor de stat către paturile defavorizate? Nu, sigur că nu şi, în acest context, social – democraţia devine o utopie pe de o parte PSD este un partid cu oameni deveniţi bogaţi după execuţia lui Ceauşescu (cum observa cineva, 2/3 din top 300 cei mai bogaţi români sunt urmaşi, până la a treia generaţie, a foştilor nomenclaturişti PCR, ai securiştilor sau privilegiaţilor de dinainte de 89), iar pe de o parte, doctrina socialistă devine evident falimentară pentru ţările care o aplică şi îşi va pierde reprezentativitatea. De aceea cred că este timpul încurajării măsurilor de susţinere a iniţiativei private, nediscriminatoriu, dând şanse egale celor care doresc să-şi deschidă o afacere, dar introducând penalităţi celor care schimbă jocul după cum le place lor, aşa cum s-a întâmplat prin acţiunea abuziva a statului în mediul de afaceri. Mai mult, este momentul introducerii noţiunilor de educaţie financiară în şcoli, într-un demers care să fie în temeiul prevenirii sărăciei, decât combaterii ei. Doar ca la noi, la dorinţa evidentă a electoratului de a vota dreapta se răspunde fie cu înfrăţirea liberalo – pesedistă, fie cu acţiuni comuniste de suprataxare şi forţarea mediului de afaceri de a migra către zona evaziunii fiscale. Acţiuni politice idioate care, în loc să ajute, fac mai mult rău. Cum spunea cineva, suntem ţara în care politicienii au ajuns să facă cel mai mult rău propriului popor. Dar oare noi, noi nu avem nici o vina?

Circoteca alegerilor în PSD!

Cavalcada candidaturilor la şefia PSD continuă parcă fără nici o logică. Diaconescu anunţă că şi el candidează, Mitrea zice că el nu renunţă în favoarea lui Diaconescu, deşi doar ce afirmase că va candida doar în cazul în care Diaconescu nu candidează. La Braşov 39 de organizaţii ale PSD şi-au declarat sprijinul pentru Geoană. Dar pe organizaţii, le-a întrebat cineva? A avut loc o consultare internă? Au fost dezbătute propunerile ? Cum de nu! Democraţie internă de partid? Despre ce e vorba? Baronii să trăiască!

Un caz deosebit începe să devină Vasile Dâncu. Cât de sărac cu duhul să fii să-ţi vină să duci un război cu Iliescu, atunci când palmaresul tău, ca politician, este apropiat de zero. În Parlament, Dâncu a intrat pe liste. Toate alegerile uninominale au fost un fiasco şi pentru el, şi pentru cei din grupul PSD de la Cluj.

Poate mulţi au văzut în el un fel de ideolog al PSD-ului. Dar are cineva impresia că Dâncu a lăsat vreo urmă în construcţia ideologică a partidului, aia puţină, cum e ea? Trebuie să ţinem minte că grupul de la Cluj a intrat în atenţia publicului cu un fel de manifest pentru Transilvania. De la publicarea acestui manifest, Transilvania s-a colorat total în portocaliu. PSD-ul nu prea mai există în Ardeal. S-au supărat cumva ardelenii? Nu!

De fapt cine a fost Dâncu? Unul dintre cei care s-au străduit, şi au reuşit, să-l facă hidos electoratului pe Adrian Năstase, el fiind responsabil cu propaganda la Guvern.

Este în momentul de faţă o mare viermuiala în PSD. Totul este un joc pentru putere. Dar şi în domeniul ăsta sunt jocuri şi jocuri. Unele subtile, inteligente, elegante. Altele, precum cele ale derbedeilor de cartier. Din păcate, PSD-ul a ajuns la nivelul găştilor de cartier!

Din păcate, după anul 2000 PSD-ul s-a transformat dintr-un partid puternic într-un instrument vremelnic de exercitarea puterii. Construcţia şi modernizarea ca partid social democrat a trecut în planul trei, în planul doi fiind nimic! Ideologic, partidul este nul! Dâncu şi alţii ca el au încercat să imite ceva de genul celei de-a treia căi, fără să-i ducă mintea că între Marea Britanie şi România nu există nici un fel de analogii.

Stânga europeana şi implicit şi cea românească este într-un mare impas, pentru că a renunţat la demersul ei critic faţă de capitalism, la atitudinile ei radicale în materie de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, la valorile clasei de mijloc, care trăieşte din muncă, fie ea fizică sau intelectuală. Dar de ce s-ar identifica aceşti oameni cu Geoană, cu Dâncu, cu Mitrea, cu Diaconescu, cu Năstase? Ce le spun ei ? Ce au ei cu problemele lor, cu nevoile lor, cu aspiraţiile lor?

Aceste partide ale puterii(pentru că şi PNL, şi PDL, şi UDMR sunt organizate acum tot ca partide ale puterii) au folosit şi folosesc banii publici pentru a cumpăra voturi de peste un deceniu. Iar din 2008-2009 am făcut saltul calitativ la cumpărarea directă de voturi, cu banii în mână, mai ales după introducerea votului uninominal.

Avem o democraţie idioată şi mercantilă, în care totul este de vânzare: mandate reprezentative, funcţii publice, voturi, solidaritate, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, totul. Inclusiv intelectualii şi conştiinţele lor! Iar ca ideologie unică banul!

Liberalismul PDL – ului

Ultimul Guvern Boc a distrus şi ultima umbra de liberalism pe care economia românească o mai avea. Sub fălcile crizei, ca şi scuză, măsurile acestui Guvern au distorsionat profund ideile liberalismului clasic din economie. Sau au continuat distorsionările anterioare.

Ultima găselniţă, şi anume impozitul forfetar contrazice în mod flagrant ideea de competiţie economică, intrarea pe piaţă liberă a unor firme noi este îngreunată şi, mai mult, aduce un nou nivel birocratic.

De asemenea şi noul programul de achiziţii de locuinţe „Prima casă” distorsionează piaţa imobiliară, ba, mai mult, a reuşit exact opusul scopului pentru care a fost creat. Au crescut preţurile în mod artificial şi deci toate viitoarele credite or să fie mai împovărătoare pentru cei care îşi doresc să cumpere o casă.

În fine legea salarizării unice este o metodă caracteristică sistemului de tip socialist prin eliminare din structurile statului a ideilor de competenţă, concurenţă, valoare, rezultate. Practic blochează orice fel de dorinţă a cuiva care lucrează în sistemul bugetar de a evolua personal, singurul scop rămânând ieşirea la pensie.

Politizarea structurilor statului, la nivelul miilor de persoane exclude ideea de competenţă. În Statele Unite la o schimbare de executiv sunt în jur de 3000 de schimbări în toată ţara. În România numărul este de 3 sau 4 ori mai mare la o populaţia de 17 ori mai mică.

Deşi s-a clamat peste tot că a crescut în mod nejustificat aparatul de stat nu au existat deocamdată disponibilizări în cadrul sistemului bugetar. În concluzie diferenţa dintre guvernele Boc şi Tăriceanu faţă de subiect este egală cu zero.

CFR este o altă bubă economică şi nu au fost nici aici făcute disponibilizări ci doar ieşiri la pensie forţate.

În loc de investiţii în recalificarea forţei de muncă a fost prelungită perioada de şomaj. Acest fapt este doar o boală mai lungă nu o încercare de însănătoşire.

Guvernul pregăteşte să preia la buget datoriile întreprinderilor din energie în loc să le privatizeze sau să le închidă. Pentru a nu ştiu câta oară acest mod păgubos de aşa zis management este pus în practică fără rezultate şi pe banii contribuabilului.

Ideile clasice liberale de competenţă, retragere a Statului, concurenţă, diminuare a birocraţiei, piaţă liberă sunt neglijate şi încălcate fără regrete de acest Guvern.

Toate aceste măsuri sunt profund antiliberale şi vorbă goală este şi cuvântul liberal din titulatura PDL.

Ca o concluzie finală pentru cele prezentate mai sus, nu există un partid de dreapta în România

Partidele politice româneşti între atomizare şi arbitrariu

Noul curent în politica românească este de marginalizarea partidelor politice şi a Parlamentului, de transferarea de puteri executive către instituţia Prezidenţială, de individualizare a actului politic, de atomizare a politicienilor, după principiul dezbină şi domneşte.

Se face lobby de o anumită parte a spectrului politic pentru un sistem prezidenţial de tipul celor francez sau rusesc, deşi cele doua nu sunt democraţii eficiente sau care să se bucure de respectabilitate.

Mentalitatea de factură orientală că liderul providenţial conduce turma la bine, este dominantă în viaţa politică şi în societatea româneasca, în opoziţie cu concepţia occidentală, potrivit căreia, de calitatea sistemului, a procedurilor şi a criteriilor de valori, depind atât programele şi ideile valoroase, cât şi calitatea oamenilor promovaţi.

Este exploatată şi întărită mentalitatea din societate, că omul potrivit la locul potrivit sau omul sfinţeşte locul, ziceri valabile în poziţii de execuţie, dar nu şi în funcţii de decizie.

Prin mass-media se direcţionează atenţia opiniei publice asupra persoanelor în funcţii, a miniştrilor, sugerând că rolul lor e decisiv, deşi într-o democraţie, miniştrii nu sunt numiţi în posturi pentru a concepe programe, ei primesc portofoliu şi programele de măsuri ale partidelor la putere, programe pe care încearcă să le pună în aplicare. Miniştrii fac parte din executiv, ei sunt executanţii politicilor partidelor majoritare în Parlament. Nu se schimbă politicile sectoriale când se schimbă ministrul respectiv.

Se acreditează ideea că reprezentantul teritorial (alesul uninominal) face legătură direct cu electoratul, că partidul nu are de ce se amestece în relaţia dintre alegatori si parlamentarii aleşi prin vot uninominal, o strategie prin care politicienii se eschivează de la angajamente cu masuri concrete în fata electoratului.

Popoarele din Orient se conduc în general după filozofia Omul sfinţeşte locul, pe când occidentalii se guvernează după maximă lui H. Ibsen O comunitate e ca o corabie; fiecare trebuie să fie pregătit să treacă la cârmă, lucru posibil doar dacă sistemul este funcţional, reglementat riguros de proceduri.

Sistemul socio-politic românesc este organizat după mentalitatea orientala şi socialist-comunista. Comunişti nu s-au ocupat de criterii obiective care sa fundamenteze deciziile, de proceduri, sau de lucru în echipă, cu dezbateri urmate de aprobări prin vot. Activiştii şi deciziile individuale jucau un rol crucial aşa cum joacă şi deciziile liderilor politici actuali.

Cum oamenii sunt uşor de promovat prin mediatizare şi uşor de dărâmat, prin manipulare, prin corupţie, şantaj şi intimidare, sistemul bazat pe lideri este lipsit de consecvenţă, vulnerabil la corupţie şi abuzuri, într-un cuvânt este instabil cu tendinţa de a aluneca spre autoritarism.
A doua mare problema ar fi disciplina.
Diverşi comentatori încearcă să acrediteze ideea ca la noi un partid trebuie sa fie democratic. Asta e pur si simplu o eroare care le arata ignoranţa. În democraţiile vechi precum Anglia statutele partidelor nu sunt democratice. Un partid eficient este ierarhic şi disciplinat, nu ca de exemplu PNL-ul, unde Orban şi gaşca lui fac ce vor ei, nu ce vrea Tariceanu. Democraţia funcţionează doar ca şi control pe verticală, la alegeri o data la câţiva ani. În rest, mesaj unitar, iar partidul hotărăşte cine iese în public cu el: Aceasta ar fi una din reţetele succesului.”

Acum mai multe ca oricând este necesara o reforma profundă în interiorul partidelor politice, o reforma care poate fi indusă în rândul electoratului de către societatea civila, pentru că partidele politice nu pot ignora total curentele de opinie din partea electoratului.

Reforma ar trebui să vizeze mutarea centrului de greutate de la politica individuală la politica de echipă, la dezbateri şi la participarea membrilor de partid la deciziile strategice.

Să se renunţe la politica de lideri providenţiali, caracteristica societăţilor feudale, să se promoveze o politica modernă în care procedurile devin fundamentul democraţiei, ele joacă rolul legilor din societate, iar liderii devin mai puţin vizibili.

Înainte de alegerile din SUA foarte puţini auziseră de Barrack Obama, şi deşi nu era o personalitate marcanta, a ajuns preşedintele celui mai puternic stat din lume.

Sunt numeroase exemple în istoria recenta de lideri iresponsabili care au avut putere şi au dus popoarele la dezastru, de la Irak, la fosta Iugoslavie şi mai recent la Georgia, exemple care arată de ce politica unei ţări nu trebuie să fie decisă doar de o singură persoană, chiar dacă a fost aleasă direct de alegători prin vot direct. Dacă acesta e pretextul pentru a acorda drepturi de decizie şi a împinge ţara spre un regim autoritar, atunci e de preferat renunţarea la votul direct şi trecerea la un sistem parlamentar, în care preşedintele să fie ales de majoritate

Politica românească între luptă şi competiţie

Cum este politica româneasca este bună pentru România şi pentru români sau nu?Politica poate fi abordata ca o competiţie de oferte sau ca o lupta pentru putere.
Care este diferenţa şi care sunt consecinţele?
Într-o competiţie obiectivul fundamental este să prezinţi o oferta mai buna decât concurenţii fără să te preocupe în mod special competitorii, pe când într-o lupta obiectivul este să-ţi elimini adversarii şi să adjudeci titlul, sau în cazul politicii să ajungi la putere.
Competiţia politica presupune un set de reguli şi lucru in echipa, pentru a realiza ofertele cele mai valoroase cu care să ajungi să câştigi încrederea şi voturile electoratului. Soluţiile de calitate reclamă o atitudine de bunăvoinţă faţă de intelectuali şi obligă la lucru în echipă. Atragerea de valori umane autentice presupune organizarea de dezbateri pentru discutarea măsurilor şi programelor care urmează să fie adoptate prin vot de către formaţiunea politica.
Este în esenţă un black – box cu un sistem cu feed-back unde ideile importante atrag oameni de calitate, şi oameni de calitate produc soluţii valoroase, dar fenomenul nu se manifesta fără o viaţă de organizaţie participativă. Dacă organizaţia este condusa autoritar prin reprezentanţi care decid în numele membrilor, persoanele de valoare, ignorate, se retrag din viaţa politică, viaţa de organizaţie se atrofiază şi organizaţia se topeşte sub efectul feed-back-ului negativ.
Abordare politicii ca pe o lupta, supune atenţiei următoarele problematici:
– atenţia este orientată spre persoane, spre distrugerea liderilor grupurilor combatante, politicienii nu se ocupa de strategii şi de programe. În politica războinicilor oferta este chiar – conducătorul puternic, – liderul providenţial.
– este vizata acapararea a cat mai multa putere politica si mediatica, pentru ca lupta se da in domeniul imaginii.
– adversarul este subminat infiltrând în interiorul partidelor persoane care să provoace dezbinarea, pentru a-l prezenta într-o lumina proasta.
– lupta se dă fără menajamente, nu exista reguli morale, e permisa orice lovitura sub centura
– lupta este continua, ea încetează numai în momentul când a rămas un singur combatant.
Bineînţeles şi în competiţie se utilizează destul de des termenul de lupta pentru a câştiga competiţia, dar este o lupta cu sine pentru a obţine un rezultat bun, nu e o luptă în sens de război, lupta în care adversarul trebuie distrus.
În democraţiile tradiţionale care se respectă, politica este o competiţie cu oferte de politici, în care fiecare partid încearcă să convingă electoratul că politic lui este mai adecvată contextului decât ofertele adversarilor, că măsurile propuse de acesta au ca efect o societate prosperă, şi cetăţenii vor trai mai bine. Partidele sunt consecvente măsurilor propuse, şi când critică activitatea adversarilor, o fac raportând măsurile acestora la măsurile sau priorităţile pe care le-ar fi adoptat ei. Competitorii nu se preocupa atât de mult de adversari, ei sunt interesaţi mai mult de ofertele rivalilor lor.
În schimb în politica noastră originală, activitatea politică a fost şi este considerată o luptă, iar adversarii duşmani care trebuie eliminaţi. Scopul a fost şi este cucerirea puterii de dragul puterii, pentru orgoliu, pentru avantaje sau pentru ambele. Partidele îşi consumă energiile să denigreze şi să ironizeze duşmanii pentru a beneficia de votul negativ. Se utilizează mult promisiunile populiste care au succes, nu pentru că electoratul ar fi incult, ci pentru că electoratul nu este suficient informat, datorită unor inerţii a instituţiilor statului. Încă din anii 1990 FSN-ul la putere a utilizat manipularea, denigrarea, atacurile la adresa adversarilor, îngrădirea dreptului la exprimare prin monopolul mijloacelor radio si TV, boicotarea publicaţiilor independente, prin intermediul monopolului producătorului de hârtie şi a distribuţiei. Când regretatul Ion Raţiu a încercat să finanţeze un post de televiziune privat a fost refuzat, dar ulterior oamenii apropiaţi puterii au primit licenţa. Toate partidele au adoptat strategia liderului locomotiva sau a tandemului care să aducă voturi din imaginea realizată prin metode de marketing, ignorând complet activitatea interna şi programele.
Reducerea activităţii partidelor politice la alegeri interne şi la campanii electorale pentru alegerile locale şi parlamentare, a făcut ca membrii acestora să aibă sentimentul desconsiderării, al utilizării lor pentru parvenirea liderilor, şi a dus la un fenomen de depopulare şi o degradare a calităţii membrilor, pentru ca o persoana care se respecta nu accepta un rol de figurant.
Românii, daca vor să construiască o democraţie, trebuie să înceteze cu politica luptei surde care nu face decât sa demoleze, şi să treacă la politica de competiţie, să se preocupe de programe capabile să promoveze progresul economic, libertatea iniţiativei şi demnitatea pe care o asigura democraţia.
O mass-media independentă ar putea contribui definitoriu la orientarea românilor spre evaluarea corectă a politicienilor, arătând cetăţenilor că partidele politice trebuie judecate după calitatea măsurilor care rezolva problemele lor, măsurile de combatere a corupţiei şi de stimulare a afacerilor.
Din câte se observă priorităţile actualilor guvernanţi sunt cele ce vizează concentrarea puterii. Ei vor să demonstreze că ţara e neguvernabilă, pentru că sunt prea multe partide politice, prea multe neînţelegeri, prea multe certuri, şi ar fi bine ca numărul partidelor politice să scadă la cel mult două, că să avem linişte, acea linişte pe care şi-o dorea şi Iliescu în anii 90, şi pe care au instaurat-o comuniştii în deceniu 50. Actualele partide născute din FSN îşi doresc stabilitate la putere, şi care sistem e cel mai stabil daca nu cel cu partid unic?
Aceasta este normalitatea pe care o propun partidele de tip FSN, dar pentru cetăţeni normalitatea este aceea în care exista competiţie, pentru că în politică este la fel ca in economia de piaţă, cu cât competiţia e mai acerbă cu atât cetăţeanul are de câştigat.
De ce oare politica în România de după 1990, a fost abordată ca o luptă şi nu ca o competiţie?
Pentru că ea a fost dusă de oameni fără cultură democrată, persoane de formaţie militară, securişti şi activişti comunişti, pentru care democraţia înseamnă pierdere de vreme, înseamnă ineficienţă, iar sistemul militarizat sinonim cu eficienţa. Sigur sistemul militar este eficient când vrei să distrugi un inamic, dar când vrei să construieşti nu te mai ajuta. Tot comunismul din 1946 pana în 1990 a funcţionat pe principii militare, chiar daca activiştii erau consideraţi civili, respectiv şefii trasau sarcini şi subordonaţii executau fără să comenteze. Majoritatea partidelor politice funcţionează ca structurile militare în virtutea conservării tradiţiei, cel mai vizibil fiind în PD-L, unde comandantul dispune şi subordonaţii executa. Nici în celelalte partide nu se apelează prea des la procedurile democratice, la dezbateri, la decizii luate prin vot secret, sau la competiţii pentru posturi. De regula dezbaterile şi deciziile colective democratice, se iau în cadrul organelor de conducere de la vârful partidelor politice şi nu de către filiale.

Alegatori fără busola

Mai încet sau mai repede, însă sigur, părţi mari ale electoratului încep sa devina alegători fără busolă politică, adică nu mai ştiu să ţină cu stânga sau cu dreapta eșichierului politic. Din punctul de vedere al electoratului, acest lucru nu poate fi o problema extrem de gravă, dar ar trebui să nască întrebări liderilor partidelor. Din nefericire pentru bazileii politicii mici dâmboviţene, majoritatea se aseamănă generalilor care se pregătesc pentru bătăliile trecutului, dar care exact ca în istorie vor fi diferite în viitor. Sintetizând în câteva cuvinte, au căpătat orbul – găinilor. De multe ori omul de rând se întreabă cu cine va vota în 2012 sau in 2014, dar asta nu-l deranjează de a înjura cotidian pe cei pe care i-a susţinut şi care-l lovesc tot timpul cu opacitatea lor şi cu bişniţa politica cotidiana. Pentru politicieni trecerea vremii aduce în general numai beneficii: o maşina mai noua, un calculator mai performant, nişte comisioane din ceva bişniţă şi veşnicele aranjamente pe sub masa pentru mai multa putere şi mai mare vizibilitate. Aşa vad politicienii activitatea politica; ei au luptat pentru aceste beneficii şi doresc acum să aibă plăcerea de a le folosi. Pentru cetăţenii care devin electorat cu câteva luni înaintea alegerilor şi redevin contribuabili după lucrurile stau complet diferit. Majoritatea dintre noi conştientizăm că transparenţa este numai un cuvânt şi majoritatea promisiunilor electorale nu vor fi respectate nici de aceasta data, aşa cum nu au fost respectate din 1989 încoace. Numărul şomerilor nu este o adunare aritmetica, el reprezintă sute de mii de oameni sau zeci de mii de familii care au încetat să trăiască decent şi care îşî consuma anii productivi in aşteptarea unor soluţii care nu au de unde să vină. Exact aici începe ruperea dintre omul de rând şi cel care îl reprezintă politic. Unii dintre noi au ales un partid de dreapta, care prin politicile lui să-şi ajusteze o administraţie mai eficienta, care să micşoreze taxele şi să permită sa investire de munca şi bani pentru a crea locuri de munca. Alţii au ales un partid de stânga care să asigure nişte măsuri de protecţie prin care angajatorii să plătească contribuţii sociale, şi să primească un salariu decent. Cei care doresc să simpatizeze cu dreapta nu trebuie să fie duşmanii celor de stânga, ei trebuie să dezvolte un parteneriat, fiecare trebuie să ducă o existenta onorabila, fiecăruia după investiţia lui şi pericolelor la care se expune. Acesta se numeşte capitalism al secolului XXI, decenţă şi solidaritate intre oameni şi eforturile lor pentru o viata mai buna. Se poate alege un partid de dreapta care aplica o legislaţie feudala, care taie găinile populaţiei în loc să le găsească un islaz, în care să pască în linişte şi astfel să putem trăi să trăim din ouăle lor. De asemenea se poate alege un partid de stânga la fel de feudal, cu oameni care se ocupa de vrăjitori, vrăjitorii şi împărţeli la sindicatele aservite şi clientela lor electorala, în loc să aibă grija cu adevărat de cei care i-au ales. Nu se poate ca primul lucru pe care un ministru de finanţe îl face este să-şi angajeze o trupa de bufoni care să ne explice de ce trebuie să plătim mai multe taxe. În acelaşi timp, avem nevoie de o opoziţie reală şi constructivă, care nu se ocupa de ezoterismul lui Geoană ci de lupta împotriva acestor bufoni şi seful lor.

PSD intra in era reformei

Imediat după ce a pierdut alegerile prezidenţiale în PSD se tot vorbeşte despre reformare, despre schimbarea lui Geoană de la vârful partidului, despre alţi lideri activaţi deodată de gustul puterii, al preşedinţiilor de partid. Mediatizarea excesivă a acestui subiect mi se pare însă mai mult un subiect bun de presa, pe care însă prefer să-l urmăresc, dintr-o pasiune pentru jocurile de puzzle ale puterii, în raport cu declaraţiile tot mai “de grotă” ale diferiţilor capi ai PDL la nu numai la OTV.
În legătură cu subiectul, ar trebui punctate, pe de o parte, ideea de revoluţie în PSD şi apoi falsitatea acestui subiect.
În primul rând, ideea de revoluţie în interiorul PSD. Este oarecum firească şi legitimă. E nevoie de schimbări strategice de poziţie, de consolidări interne pentru ca partidul să-şi susţină în exterior, poziţia de cel mai mare şi mai important partid de opoziţie. Reforma internă înseamnă sau ar trebui să însemne intrarea pe scenă a unor politicieni mai tineri, daca merită şi trecerea în planul doi a altora care nu mai au o „anumită imagine”. Prin raportare la cei care sunt aduşi în lumina reflectoarelor, nu ar fi normal ca Mircea Geoană să fie spânzurat cu capul în jos pentru rezultatul la prezidenţiale căci, aproape 50% dintre români l-au votat. Ce i s-ar putea imputa, este evoluţia cam şchioapă la un moment dat în campanie. Daca ar fi să ne aducem aminte anumite momente de campanie, nici aici nu a fost totul negativ. Au fost clipe alături de Antonescu, de Johannis în care a fost chiar bun, a arătat şi un altfel de lider, unul care ştie în mod special ce este acela bun simţ. Dar din păcate mulţi români nu au reuşit să-l înţeleagă şi au preferat otv – izarea şi manelizarea de doi lei a lui Băsescu. Ce mai? Ăştia suntem, asta am ales, cu asta defilam. Acum, tot Geoană este cel care a coordonat câteva campanii din care PSD a ieşit pe locul 2: prima runda de euro-parlamentare, a doua runda de euro-parlamentare, locale, parlamentare, prezidenţiale şi un referendum. Aici, este de criticat capacitatea de mobilizare în interiorul partidului în calitatea sa de lider. Daca e să se ceara asumarea responsabilităţilor, atunci să se asume tot de la un capăt la altul, cu bune, cu rele.
De Miron Mitrea nu s-a mai auzit demult. S-a activat cam virulent în momentul de faţă. El poate fi cotat ca un foarte bun manager intern al partidului, cu o capacitate bună de organizare şi cu multă experienţă dar din păcate cu prea puţin ştaif politic în raport cu ceilalţi politicieni, în raport, să zicem cu Antonescu.
Adrian Nastase e un om cu o vasta cultură, rafinat, un om politic şi fondator de ideologie politică autohtonă redutabil, daca e să ne raportăm la ceea ce a însemnat ecoul politicilor lui Blair la nivel european. Problema lui rămâne însă ecoul dosarelor sale la nivelul mentalului popular? Pe termen lung, prin raportare la o confruntare externa politica, cu Basescu, cu Antonescu, este de gândit la care ar putea fi reminescenţele trecutului. În rest, e un lider puternic cu statura şi pregnanţă pentru cei care ştiu sa privească politica realist. Mătuşi „Tamare” au cam fiecare dintre politicienii noştri daca stăm să ne gândim un pic. Neşansa de moment a lui Adrian Nastase este ca numai a lui a ajuns celebra.
Liderul în ascensiune Cristian Diaconescu ar mai fi susţinut cel puţin de Mitrea, conform declaraţiilor sale. Este de remarcat că e un politician de alta clasă, prezentă. Cam puţin remarcat în ultima perioadă, cu ceva pierderi de lupte electorale în trecut. Bun orator dar parca îi lipseşte ceva din forţa omului politic copt. Dacă e să facem un raport comparativ la el şi la Antonescu, ar fi cam de aceeaşi clasa dar Diaconescu e poate cu o treaptă de experienţă mai jos. De remarcat însa aici, că această analiză strict subiectivă, nu ţine de competenţe strict personale profesionale. Nu ar fi de reproşat nimic, în alţi termeni, diplomatului sau fostului ministru de externe Cristian Diaconescu, dar ne putem referi aici la un fel de logica întoarsă, a românului, votantului, consumatorului de bârfă politică, pasionatului sau a celui interesat de politică. Meritocraţia nu prea mai ţine, în ultima vreme cel puţin, de societatea noastră.
Cel de-al doilea aspect enunţat în prima parte a analizei se referea la falsitatea subiectului. Adică? Ca orice subiect politic şi acesta a fost supra politizat. S-a susţinut şi se va susţine probabil până în martie la congresul PSD, în mass-media aşa după cum se va arata cu degetul din partea opozanţilor politici lărgindu-se implicaţiile subiectului la nivelul a tot ceea ce înseamnă evoluţia PSD-ului ca partid de opoziţie. Falsitatea subiectului consta în concreteţea sa. Aşa cum sunt lupte de succesiune in PSD sunt si vor fi in PNL sau în PD-L. Aşa cum reminescenţe ale trecutului sunt în PSD şi vor fi, tot aşa sunt şi în PNL sau în PD-L.
Putem spera ca liderii PSD, ca partid în sine, să-şi păstreze demnitatea în toata aceasta perioada indiferent care vor fi consolidările de poziţie din interior şi indiferent care vor fi tentaţiile politice de moment.

Eterna reforma

De mai bine două sute de ani noi ne tot reformăm şi modernizăm. Noi românii am tot început să ne reformăm şi să modernizăm de la Caragea Vodă, care afară de celebra ciumă ne-a dat şi ceva legi care ne puneau cu faţă către Europa, şi fiica lui domniţa Ralu ne-a şi învăţat ceva cultură Fără îndoială, alţii se modernizează fără declaraţii şi fără prea multe discuţii, pur si simplu ei se adaptează la schimbări şi ajung să se simtă într-o normalitate. Ei înţeleg că au nevoie de adaptarea societăţii lor, timpurilor în care trăiesc, cu greutăţile şi binefacerile contemporaneităţii lor. Şi românii înţeleg, dar numai la nivel declarativ. Toţi merg înainte, unii mai repede, alţii mai încet, ba unii stau şi ceva timp pe loc să-şi tragă sufletul, doar noi românii declaram ca mergem înainte. Şi astfel am progresat atât de mult cu reformele noastre măreţe năsute cu forcepsul în urma unor strategii ample, ca aşa am ajuns pe ultimele locuri din Europa, noroc ca exista şi Albania. Diferenţa dintre imperativ, declarativ şi operativ, poate lua decenii bune în România. Când reuşim să ne mişcam şi facem ceva, vedem ca totul trebuie schimbat pentru că esenţa problemei s-a schimbat cu 180 de grade. Trăim mult prea încet pentru timpul nostru, gândim prea încet şi facem, când facem ceva de mântuială. Din când in când se trezeşte un om de bine cu mai multă minte în cap şi zice şi el câteva lucruri care au sens. Atunci ce facem noi? Sau aruncăm cu piatra, pentru că el ne arată adevăruri arhicunoscute care nu ne plac, sau îl luam cu binişorul în grupul refractarilor pentru reeducare, şi-l trimitem în străinătate ca să-i reformeze pe ei. Pe tinerii paşoptişti îi trimiteam la Paris, astăzi îi trimitem la Bruxelles. În nici un caz nu vom recunoaşte că noi ne dorim să rămânem cum suntem, ca ne e bine, ne cunoaştem aşa de mult timp, de decenii, daca nu chiar de secole.